Maria Montessori

O biografie a Dr. Maria Montessori

Maria Montessori s-a născut pe 31 august 1870 in oraşul Chiaravalle din Italia. Tatăl ei, Alessandro, era contabil în administraţia publică, iar mama ei, Renilde Stoppani, avea o educaţie aleasă şi era pasionată de lectură.

Familia Montessori s-a mutat la Roma în 1875, iar în anul următor tânăra Maria s-a înscris la şcoala publică de pe Via di San Nicolo da Tolentino. Pe măsură ce educaţia ei înainta, începea să dărâme bariere care atunci constrângeau viaţa profesională a femeilor. Din 1886 până în 1890 ea şi-a continuat studiile la Regio Instituto Tecnico Leonardo da Vinci, unde s-a înscris cu intenţia de a deveni inginer. Era o alegere neobişnuit la acea vreme, întrucât majoritatea fetelor care urmau o educaţie liceală studiau clasicii mai degrabă decât să urmeze o şcoală tehnică.

După absolvire, părinţii au încurajat-o să încerce o carieră de profesoară, una dintre puţinele domenii deschise femeilor la vremea respectivă, dar Maria Montessori era hotărâtă să intre la facultatea de medicină şi să devină doctor. Tatăl său s-a opus acestui plan – facultatea de medicină era un domeniu exclusiv masculin – şi iniţial admiterea Mariei a fost respinsă de Decan. Nu a fost însă descurajată, ea spunându-i profesorului la finalul interiviului în urma căruia a fost respinsă „Eu ştiu că voi deveni medic”.

Se pare că până la urmă, Papa Leon al XIII-lea a intervenit în favoarea ei. În anul 1890 Maria Montessori s-a înscris la Universitatea din Roma pentru a studia fizica, matematica şi ştiinţele naturale, primind diploma doi ani mai târziu. Acest fapt, alături de intervenţia Papei, i-a permis admiterea la Facultatea de Medicină, ea devenind prima femeie care e studiat medicina în Italia. Maria Montessori nu a ieşit în evidenţă doar datorită faptului că era femeie, ci şi pentru că era foarte hotărâtă să cunoască perfect domeniul. Bursele câştigate, alături de banii primiţi pentru meditaţii, i-au permis să plătească majoritatea taxelor de studii medicale.

Nu i-a fost uşor la Facultatea de Medicină. S-a confruntat cu prejudecăţi din partea colegilor ei şi a fost nevoită să lucreze singură la disecţii, din moment ce acestea nu se puteau face în clase mixte. Dar ea era o studentă conştiincioasă şi pe 10 iulie 1896 a devenit prima femeie calificată ca medic din Italia, cunoscută în întreaga ţară.

A fost angajată imediat în Spitalul San Giovanni ataşat Universităţii. În acelaşi an a fost rugată să reprezinte Italia la Congresul Internaţional pentru Drepturile Femeilor ţinut la Berlin, iar în discursul său a susţinut teza reformelor sociale, argumentând că femeile ar trebui să primească aceleaşi salarii ca bărbaţii. Un reporter care relata evenimentul a întrebat-o cum reacţionau pacienţii săi faţă de o femeie medic. A răspuns: „... ei îşi dau seama intuitiv atunci când cuiva îi pasă de ei... Doar clasele superioare au prejudecăţi faţă de o femeie care duce o viaţă utilă.”(1)

În noiembrie 1896 Maria Montessori a adăugat ocupaţiilor sale pe aceea de asistent chirurg la Spitalul Santo Spirito din Roma. Mare parte din munca ei era dedicată săracilor şi în special copiilor. Ca medic a fost remarcată pentru felul în care „trata” pacientii, asigurându-se şi că aveau caldură şi erau bine hrăniţi, pe lângă faptul de a fi diagnosticaţi şi trataţi. În anul 1897 a intrat ca voluntar într-un program de cercetare la clinica psihiatrică a Universităţii din Roma, aici lucrând alături de Giusseppe Montesano, de care avea să se îndrăgostească.

Ca parte din activitatea ei la clinică, Maria Montessori a vizitat azilele de nebuni ale Romei, căutând pacienţi care să fie trataţi la clinică. Povesteşte cum, într-o astfel de vizită, îngrijitorul de la un azil de copii i-a relatat dezgustat cum copiii înşfacă firmiturile rămase pe podea după masă. Maria Montessori a înţeles că în încăperi atât de austere, nemobilate, copiii îşi doreau cu disperare stimulare senzorială şi activităţi manuale, iar această privaţiune contribuia la starea lor.

A început să citească tot ce putea găsi despre copiii cu retard mintal şi mai ales a studiat lucrările de pionierat aparţinând unor francezi din secolul al XIXlea, Jean-Marc Itard, care îşi câştigase renumele lucrând cu „băiatul sălbatic din Aveyron”, şi Edouard Seguin, studentul lui Itard. Era atât de dornică să le înţeleagă temeinic lucrarea, încât a tradus-o chiar ea din franceză în italiană.

Itard dezvoltase o tehnică de educaţie prin intermediul simţurilor, pe care Seguin a încercat ulterior să o adapteze la educaţia generală. Foarte critic la adresa şcolarizării de masă de la acea vreme, Seguin a scos în evidenţă respectul şi înţelegerea pentru fiecare copil în parte. El a creat un aparat practic şi materiale care să ajute dezvoltarea percepţiilor senzoriale şi abilităţilor motorii ale copilului, pe care Maria Montessori le-a folosit ulterior în noi moduri. În timpul anului universitar 1897 – 1898 ea a încercat să-şi extindă cunoştinţele în domeniul educaţiei frecventând cursuri de pedagogie, studiind lucrările lui Rousseau, Pestalozzi şi Froebel.

În anul 1898 munca Mariei Montessori cu copiii insitituţionalizaţi a început să câştige mai multă recunoaştere. La cei 28 de ani de ani ai săi, ea s-a adresat Congresului Medical Naţional din Torino, unde a susţinut teoria controversată conform căreia lipsa îngrijirii adecvate a copiilor retardaţi şi tulburaţi era cauza delincvenţei acestora. Elaborând pe aceeaşi temă, ea s-a adresat Congresului Naţional Pedagogic în anul următor, prezentând o viziune a progresului social şi economiei politice izvorâte din măsuri educaţionale. Acest concept al reformelor sociale prin educaţie s-a dezvoltat şi maturizat în gândirea Mariei Montessori pe tot parcursul vieţii sale.

Implicarea Mariei Montessori în Liga Naţională pentru Educaţia Copiilor Retardaţi a dus la numirea sa în postul de co-director, împreună cu Giusseppe Montesano, al unei noi instituţii numită Şcoala Ortofrenică. Şcoala prelua copii cu un larg spectru de tulburări şi s-a dovedit a fi un punct de cotitură în viaţa Mariei Montessori, schimbând accentul identităţii sale profesionale de la medic la educator. Până în acel moment ideile sale privind dezvoltarea copiilor erau doar teorii, dar mica şcoală, organizată în stilul unui spital cu predare, i-a permis să ducă aceste teorii în practică. Maria Montessori a lucrat 2 ani la Şcoala Ortofrenica, experimentând cu şi rafinând materialele dezvoltate de Itard şi Seguin, aducând o atitudine ştiinţifică, analitică; predând şi observând copiii în timpul zilei şi scriindu-şi observaţiile noaptea.

Relaţia cu Giusseppe Montesano s-a transformat într-o poveste de dragoste, iar în 1898 Maria Montesori a născut un copil, numit Mario, care a fost dat în grija unei familii ce trăia la ţară lângă Roma. Maria îl vizita des pe Mario, dar acesta a aflat că ea îi este mamă doar mai târziu. Cu toate acestea s-a creat o legătură strânsă între cei doi, iar în anii din urmă el a colaborat şi a călătorit împreună cu mama sa, continuându-i munca după moartea acesteia.

În 1901 Maria Montessori a plecat de la Şcoala Ortofrenică pentru a se dedica propriilor studii de filozofie a educaţiei şi antropologie. În 1904 a acceptat un post de lector la Şcoala Pedagogică a Universităţii din Roma, pe care l-a deţinut până în anul 1908. Într-unul din cursurile sale le-a spus studenţilor: „Subiectul studiilor noastre este umanitatea; scopul nostru este de a deveni profesori. Ei bine, ceea ce defineşte un profesor este iubirea pentru copil; iar că acestă iubire transformă datoria socială a educatorului în conştiinţa mai înaltă a unei misiuni.”(2)

În această perioadă Roma creştea foarte rapid, iar în febra dezvoltării speculative unele companii de construcţii dădeau faliment, în urma lor rămânând cartiere de clădiri neterminate care atrăgeau imediat ocupanţi ilegali. Unul dintre aceste cartiere, situat în sectorul San Lorenzo, a fost salvat de un grup de bancheri bogaţi care au făcut o recondiţionare minimă a spaţiilor, divizând apartamente mai mari în unităţi de locuit mici pentru familiile sărace de muncitori. Cu părinţii aflaţi la serviciu toată ziua, copiii mai mici provocau distrugeri clădirilor proaspăt terminate. Dezvoltatorii au abordat-o atunci pe Dr Montessori pentru a găsi modalităţi de a ocupa timpul copiilor în timpul zilei, pentru a împiedica provocarea altor distrugeri ale proprietăţii lor.

Maria Montessori a îmbrăţişat oportunitatea de a lucra cu copii normali şi, aducând din materialele educative dezvoltate de ea la Şcoala Ortofrenică, a înfiinţat prima ei Casa dei Bambini – sau Casa Copiilor – care s-a deschis pe 6 ianuarie 1907. A fost organizată o mică ceremonie de deschidere, dar puţini aveau vreo aşteptare din partea acestui proiect. Maria Motessori simţea altfel: „Am avut un sentiment ciudat care m-a făcut să anunţ emfatic că acesta este începutul unei iniţiative despre care va vorbi într-o zi întreaga lume.” (3)

Maria Montessori a organizat diverse activităţi si a aranjat materiale în mediul copiilor, dar le-a păstrat doar pe acelea care le trezea interesul. Ceea ce Maria Montessori a ajuns să înţeleagă este că acei copii plasaţi într-un mediu în care activităţile sunt proiectate pentru a le susţine dezvoltarea naturală au puterea de a se educa singuri. Mai târziu s-a referit la acest fapt cu numele de autoeducaţie. În 1914 ea scria „Nu am inventat o metodă de educaţie, pur şi simplu le-am dat unor copii mici şansa de a trăi”.

În toamna anului 1908 existau cinci Case dei Bambini, patru în Roma şi una în Milano. Copiii dintr-o Casa dei Bambini făceau progrese extraordinare, şi curând copii de 5 ani scriau şi citeau. Veştile despre noua abordare a Mariei Montessori s-au răspândit rapid, iar vizitatorii veneau să vadă cu ochii lor cum obţinea ea aceste rezultate. În decurs de un an, partea vorbitoare de limbă italiană a Elveţiei a început să-şi transforme grădiniţele în Case dei Bambini, începând astfel răspândirea noii abordări educaţionale.

În vara anului 1909 Dr Montessori a ţinut primul curs privind abordarea sa pentru aproximativ 100 de studenţi. Notele sale din această perioadă au devenit prima ei carte, publicată în acelaşi an în Italia, care a apărut tradusă în Statele Unite în 1912 ca „Metoda Montessori”, atingând locul al doilea pe lista celor mai vândute cărţi non-ficţiune. Curând după aceea a fost tradusă în 20 de limbi. A devenit o influenţă majoră în domeniul educaţiei.

Pe 20 decembrie 1912, mama sa a murit la vârsta de 72 de ani. Maria a fost adânc afectată de acest eveniment, iar în anul ce a urmat morţii mamei sale l-a adus la Roma pe fiul ei Mario, pentru a locui împreună.

A urmat o perioadă de mare extindere a abordării Montessori. Societăţi Montessori, programe de instruire şi şcoli au apărut peste tot în lume, Dr Montessori fiind ocupată cu călătoriile, discursurile şi cursurile în America, dar şi în Marea Britanie şi în restul Europei. Maria Montessori renunţase în acestă perioadă la alte angajamente pentru a se dedica în întregime răspândirii abordării pe care o dezvoltase. O mare parte din dezvoltare a fost însă nefondată şi distorsionată de evenimentele Primului Război Mondial.

Întorcându-se din Statele Unite în 1917, după căsătoria lui Mario cu prima lui soţie, Helen Christy, Maria Montessori s-a stabilit la Barcelona în Spania, unde fusese creat pentru ea un Seminari-Laboratori de Pedagogia. Fiul său împreună cu noua soţie i s-au alăturat, cei patru nepoţi ai săi fiind născuţi aici: doi băieţi, Mario Jr şi Rolando, şi două fete, Marilena şi Renilde. Renilde, nepoata ei cea mică, a fost până în anul 2000 Secretar General şi apoi, până în 2004, Preşedintele Association Montessori Internationale, organizaţia înfiinţată de Maria Montessori în anul 1929 pentru a-i continua munca.

Maria a nutrit ambiţia de a crea un centru permanent de cercetare şi dezvoltare a abordării educaţiei timpurii, dar orice posibilitate ca acest lucru să se întâmple în Spania în timpul vieţii sale a fost contracarată de ascensiunea fascismului în Europa. Până în 1933 toate şcolile Montessori din Germania fuseseră închise, iar efigia ei a fost arsă pe un rug aprins cu cărţile ei în Berlin. În acelaşi an, după ce Maria Montessori a refuzat să coopereze în cadrul planului lui Mussolini de a încorpora şcolile Montessori italiene în mişcarea tineretului fascist, acestea au fost închise. Izbucnirea războiului civil în Spania a forţat familia să-şi abandoneze casa din Barcelona şi să navigheze până în Anglia în vara anului 1936. Din Anglia, refugiaţii au călătorit în Olanda pentru a locui în casa familiei Adei Pierson, fiica unui bancher olandez. Mario, înstrăinat de prima sa soţie, s-a căsătorit mai târziu cu Ada.

În anul 1939 Mario şi Maria Montessori s-au îmbarcat pentru o călătorie în India pentru a ţine un curs de trei luni în Madras, urmat de un tur de conferinţe; nu s-au mai întors vreme de 7 ani. Odată cu izbucnirea războiului, fiind cetăţeni italieni, Mario a fost reţinut, iar Maria s-a aflat în arest la domiciliu. Şi-a petrecut vara în reşedinţa administrativă rurală Kodaikanal, această experienţă conducându-i gândurile spre natura relaţiei dintre toate cele vii, o temă pe care urma să o dezvolte până la sfârşitul vieţii sale şi care a devenit cunoscută ca educaţie cosmică, ideea de baza pentru educarea copiilor între 6 şi 12 ani.
Maria Montessori a fost bine primită în India, unde l-a întâlnit pe Gandhi, Nehru şi Tagore. Cererea ei făcută către guvernul Indian la împlinirea vârstei de 70 de ani, ca Mario să fie eliberat şi să-i fie redat, a fost îndeplinită, iar împreună au instruit mai mult de o mie de profesori indieni.

În 1946 s-a întors în Olanda la nepoţii săi, care petrecuseră anii războiului în grija Adei Pierson. În 1947 Maria Montessori, acum în vârstă de 76 de ani, s-a adresat UNESCO pe tema „Educaţia şi Pacea”. În anul 1949 a primit una dintre primele trei nominalizări la Premiul Nobel pentru Pace. Ultima sa apariţie publică a fost la Londra în 1951, când a participat la al 9lea Congres Internaţional Montessori. Pe 6 mai 1952, la casa de vacanţă a familiei Pierson din Olanda, a murit lângă fiul său, Mario, căruia i-a transmis moştenirea muncii sale.


(1) Julia Maria, “’Le Feminisme Italien: entrevue avec Mlle. Montessori”, L’Italie, Roma, August 16, 1896
(2) Maria Montessori, Pedagogical Anthropology (New York 1913), p. 17. Citat în Kramer, p. 98.
(3) E.M. Standing, Maria Montessori: Her Life and Work (New York 1984), p. 38


Traducere din engleza de Miruna Grigorescu
Tradus si postat cu acordul Asociatiei Montessori Australia, A Biography of Dr. Maria Montessori