"Cum s-a întâmplat", 1942

Discursul Mariei Montessori din data de 06 ianuarie 1942, la aniversarea a 35 de ani de la deschiderea primului spațiu Montessori, “Casa dei Bambini” din San Lorenzo

Astăzi aniversăm deschiderea primei “Case a Copiilor”. O să vă povestesc cum a început totul și poate o sa vi se pară o poveste, dar mesajul acesteia va fi folositor.

De multe ori oamenii au îndoieli că această metodă este potrivită pentru copiii săraci și se întreabă cum ar putea fi adaptată pentru acești copii. Ca să aflați răspunsul la astfel de întrebări, vă voi povesti despre primii pași ai muncii noastre și despre modul indirect în care a apărut.

Totul a început într-un mod straniu, m-am tot gândit și am încercat să înțeleg motivația pe care am avut-o. Nu știu dacă fost un semn al destinului, sau era deja totul pecetluit de soartă. Știu cu siguranță că are legătura cu „Casa” însăși. Poate vi se pare ciudat ce spun, dar mă ajută să lămuresc mai departe povestea.

Acum mulți ani, Roma era capitala unui stat în plină dezvoltare, avânt care se manifesta printr-o adevărată manie de a construi. Orice spațiu liber, fiecare metru pătrat era folosit pentru construcția de case. Una dintre zonele libere se învecina într-o parte cu zidurile Romei antice, iar în cealaltă parte cu un cimitir modern. Această zonă rămăsese neconstruită, cu siguranță din cauza superstiției că vecinătatea cu morții aduce ghinion, din cauza fricii de fantome, dar și din motive igienice.

Probabil că frumusețea zonei și vecinătatea istorică au fost, totuși, motive suficient de puternice pentru ca o societate de construcții să investească bani într-un proiect, în acel loc. Era un proiect grandios: cinci blocuri de apartamente cu cinci sau șase etaje. Proiectul s-a dovedit însă a fi prea mare și firma a dat faliment înainte să finalizeze clădirile. Lucrările au fost întrerupte și șantierul abandonat. Au rămas în urmă doar pereți fără uși și ferestre, fără instalații, doar ziduri abandonate, asemenea unui schelet.

Uriașul schelet a rămas abandonat și neglijat timp de mai mulți ani. A devenit adăpost pentru cerșetori și oameni nevoiași, o ascunzătoare pentru răufăcătorii care doreau și puteau să-și piardă urma în acest labirint. Delicvenți de toate felurile, hoți și criminali își găsiseră aici un refugiu. Astfel de oameni locuiau acolo precum oamenii cavernelor. Toți cei care nu aveau alt cămin, dar și cei care doreau să se ascundă, își găseau adapost între aceste ziduri. Nici poliția nu îndrăznea să se aproprie de aceste ziduri ale delicvenței și ale ororii. Treptat, numărul locuitorilor a crescut până când mii de oameni au ajuns să stea înghesuiți în aceste clădiri abandonate. Erau găsiți acolo oameni uciși sau morți în urma epidemiilor. Acest loc devenise un focar de infecție pentru întreg ținutul, un tărâm al delicvenței și al celei mai sordide prostituții.

"Il Quartiere di San Lorenzo" devenise rușinea Italiei. Oamenii se temeau să intervină. Nimeni nu știa ce se întâmpla dincolo de zidurile întunecate. Nu existau în apropiere magazine pentru aprovizionare, niciun vânzator ambulant nu s-ar fi dus acolo. În comparație cu oamenii care trăiau acolo, cel mai umil muncitor sau cel mai sărac pescar ar fi părut un prinț, pentru că oricât de sărac ar fi fost, își câștiga traiul cinstit, în timp ce locuitorii acestor ziduri triste nu aveau alte surse de trai decât cele rezultate din delicvență.

Problema acestor persoane care trăiau în condiții inumane impunea o rezolvare. O altă firmă de construcții, a unor bancheri cu putere financiară, a luat în considerare cazul și a decis că, întrucât zidurile existau deja, o cheltuială minimă ar fi dat valoare spațiului respectiv. Zona avea un renume atât de prost încât era clar ca n-avea să devină un cartier de lux, și prin urmare era nevoie doar de o renovare minimă pentru a asigura condiții decente de locuit pentru acești nefericiți. Considerând-o ca pe o provocare financiară, au început cu una dintre clădiri, în care locuiau o mie de persoane. Au vopsit-o în alb, au pus uși și ferestre, țevi de apă și canalizare.

Se estima că în această zonă locuiau cel putin 10.0000 de persoane, și prin urmare era nevoie de criterii de selecție. Au început prin a alege cuplurile căsătorite, deoarece traiul alături de o altă persoană presupunea un plus de umanitate. În acel moment erau doar câțiva copii în acest cartier. Pare logic ca în acele condiții, deși erau mii de bărbati și femei, să fie doar cincizeci de copii. Dar acești copii, sălbatici și necivilizați, reprezentau o amenințare serioasă pentru întreținerea caselor recent amenajate. Rămași singuri în timp ce părinții lor erau la lucru, copiii ar fi fost liberi să se comporte sălbatic.

Drept urmare, directorul proiectului a decis că unica metodă de a stăpâni copiii era să îi strângă și să îi închidă pe toți la un loc. În acest scop a fost alocată o încăpere care aducea foarte mult cu o închisoare de copii. Au sperat că vor găsi o persoana cu destul curaj care să rezolve problema.

Întrucât la acea vreme eu eram medic specializat în igienă, am fost invitată să mă implic. Luând în considerare situația, am cerut să se asigure măcar condiții minime igienico-sanitare și alimentare. La acea vreme, începuse să fie la modă ca doamnele de societate să se implice personal în progresul social. Au fost rugate să facă ceva să strângă fonduri, deoarece, în mod bizar, bancherii care investiseră bani în îmbunătățirea locuințelor, nu au manifestat interes față de educație. Nu se puteau aștepta să își recupereze în vreun fel banii investiți în scop educativ.

Deși societatea îmbrățișase ideea îmbunătățirii condițiilor de trai ale acestor nefericiți, copiii fuseseră uitați. Nu aveau jucării, școală sau profesori. Nu aveau nimic pentru ei. Am reușit să găsesc o femeie de 40 de ani, căreia i-am cerut ajutorul și pe care am pus-o responsabilă.

Pe 6 ianuarie 1907 am inaugurat această încăpere pentru cei 50 de copii. Încăperea fusese folosită și ceva timp înainte, dar inaugurarea a fost făcută în acea zi. În Italia, ziua de 6 ianuarie este considerată o zi de sărbătoare pentru copii. În această zi, cei Trei Magi de la Răsărit au ajuns în fața Pruncului Isus, aducându-i daruri.

Era uimitor interesul societății, fascinată de ideea că oferirea de case curate celor fără adapost aducea purificarea răului chiar din miezul acestuia, reprezentat de un grup de zece mii de delicvenți și de nevoiași. Și eu, la rândul meu, împărtășeam această stare. Dar deși toată lumea considera că, odată ce vor avea case și condiții decente de trai, acești oameni se vor îndrepta, nimeni nu lua în considerare copiii, nimeni nu se gândea să aducă jucării sau cărți pentru ei.

În momentul în care au apărut copiii, cu vârste cuprinse între 2 și 6 ani, erau toți îmbrăcați la fel, cu haine dintr-un material gros albastru. Erau speriați și, din cauza hainelor rigide, nu puteau să își miște liber nici mâinile și nici picioarele. Pâna atunci, acești copii nu mai văzusera alte persoane în afara membrilor comunității din care faceau parte. Toți plângeau sfâșietor. Astfel, a fost stârnită compasiunea doamnelor din societate, acestea exprimându-și speranța ca în câteva luni situația să se îmbunătățească.

Cu aceasta ocazie, mi s-a cerut să țin un discurs. Mai devreme în acea zi, amintindu-mi că era sărbătoarea celor Trei Magi, am citit din cartea de rugăciuni. Am conceput discursul ca pe o urare pentru proiectul pe care aveam să îl începem: “O, Ierusalim, înalță-te, luminează-te; pentru că lumină s-a făcut și s-a răspândit gloria Domnului asupra ta. Vezi cum întunericul cuprinde pamântul și învăluie oamenii; dar Domnul se va înălța asupra ta, iar gloria Sa a ta va fi. Păgânii vor păși în lumina ta, si regii în strălucirea apariției tale. Ridică ochii și privește în jur; toți aceștia se îndreaptă spre tine: fiii tăi vor veni de departe și fiicele tale iți vor fi alături. Atunci vei vedea și inima ta se va minuna și va creste atunci când toate mările vor fi ale tale și putere păgânilor a ta va fi. Mulțimea cămilelor și a dromaderilor din Madian si Epha te vor acoperi. Toți cei din Saba vor veni cu daruri de aur și tămâie și se vor înfățișa în fața Domnului, rugându-se.” 


Nu știu ce mă apucase, dar am avut o viziune care m-a inspirat. Cu înflăcărare am spus că munca pe care urma să o începem se va dovedi foarte importantă și că, într-o bună zi, oamenii vor veni din toată lumea să vadă acest lucru.

În relatările despre acest nou moft al societății, presa menționează și că Dr. Montessori a ținut un discurs frumos, dar cât de exagerate erau totuși spusele sale!

Acela a fost momentul în care a început munca adevarată. Să nu uitați că toți acești copii erau analfabeți. Părinții lor erau tot analfabeți. Acești copii se născuseră si fuseseră crescuți în mediul pe care vi l-am descris.

Ceea ce s-a întâmplat acum mai bine de 30 de ani va rămâne pentru mine un mister. Am tot încercat de atunci să înțeleg ce se întâmpla cu acei copii.

Sigur, condițiile nu aveau nimic comun cu ceea ce găsim acum într-o Casă a Copiilor. În acea încăpere nu erau decât niște mese mari. Le-am dus copiilor câteva dintre materialele pe care le folosisem în psihologia experimentală, lucruri pe care astăzi le folosim ca materiale senzoriale si materiale de viață practică. Vroiam doar să studiez reacțiile copiilor. Am rugat persoana care se ocupa de copii să nu interacționeze cu ei, pentru ca n-aș mai fi putut să-i observ.

Cineva le adusese hârtie și creioane colorate, dar nu asta era explicația pentru ceea ce avea să urmeze. Nimeni nu le oferea dragoste acestor copii, iar eu îi vizitam doar o dată pe săptămână.

În timpul zilei, copiii nu comunicau cu părinții lor. Copiii erau tăcuți, nu interacționau nici cu educatoarea, nici cu părinții, dar mediul acela contrasta puternic cu cel cu care erau obișnuiți. În comparație cu ce văzuseră în viata lor de pâna atunci, aceast mediu era de o frumusețe extraordinară. Pereții erau albi, afară era un spațiu verde cu iarbă, deși nimeni nu se gândise încă să planteze flori, dar lucrul cel mai frumos era faptul că aveau ocupații interesante în care absolut nimeni nu intervenea. Au fost lăsați singuri și, încet-încet, copiii au început să se concentreze asupra lucrului, iar transformarea lor a fost vizibilă.

Copiii, din timizi și sălbatici cum fuseseră înainte, au devenit sociabili și comunicativi. Aveau relații diferite între ei, lucru despre care am scris în cărțile mele. Li s-au dezvoltat personalitățile și, oricât de ciudat ar părea, au demonstrat o putere de înțelegere extraordinară, erau activi, plini de viață și încrezători. Erau fericiți și veseli.

Acest fapt a fost observat și de către mame, care au venit și ne-au spus. De vreme ce nimeni nu se amesteca în activitățile lor și nu era nimeni să-i învețe, acești copii acționau spontan, într-un mod natural.

Dar ceea ce mă impresiona cel mai mult la acești copii ciudați din cartierul San Lorenzo erau manifestările lor evidente de recunoștintă. Eram la fel de surprinsă, cum ar fi fost oricine altcineva. Când intram în clasă, toți acești copii veneau repede să mă întâmpine și îmi spuneau bun-venit. Nimeni nu-i învățase regulile bunelor maniere. Iar cel mai ciudat lucru dintre toate a fost faptul că, deși nimeni nu se preocupase de starea lor fizică, sănătatea acestor copii înflorise, de parca cineva le-ar fi dat mâncare pe ascuns. Și de fapt așa era, numai că hrana era spirituală.

Copiii au început să observe anumite lucruri la ei acasă: o pată pe rochia mamei, dezordinea din cameră. Le-au spus mamelor să nu mai atârne rufele la fereastră și să pună flori acolo. Influența s-a răsfrânt și asupra caselor lor, care au început să se schimbe după o vreme.

După șase luni de la inaugurarea “Casei Copiilor”, câteva dintre mame au venit la mine cu propunerea ca, dacă tot am făcut atât de mult pentru copiii lor, și cum ele nu puteau să-i ajute pentru că erau analfabete, să-i învăț pe copii să scrie și să citească. La început am refuzat, din cauza prejudecății că acești copii erau mult prea mici, ca vârsta, pentru așa ceva. Cu toate astea, le-am adus alfabetul așa cum vi l-am arătat. Cum era ceva nou și pentru mine, analizam cuvintele pentru ei și le arătam că fiecare sunet dintr-un cuvânt se poate materializa printr-un simbol. A urmat apoi explozia scrisului.

Vestea s-a răspândit și întreaga lume a devenit interesată de fenomenul că niște copii atât de mici și pe care nu îi învățase nimeni, știau să scrie. Oamenii și-au dat seama că era vorba de un fenomen inexplicabil, pentru că, pe lângă faptul că acești copii știau să scrie, tot timpul lucrau fără ca cineva să-i silească.A fost o mare revelație, dar nu și singura contribuție a acestor copii. Tot ei au fost cei care au creat lecția tăcerii. Păreau a fi un nou tip de copii.

Faima s-a răspândit repede și astfel la “Casa Copiilor” veneau tot felul de vizitatori, inclusiv miniștri de stat împreună cu soțiile lor. Copiii se comportau frumos și cu respect față de oaspeți, fără ca cineva să îi împingă de la spate să se poarte așa. Ziarele din Italia și de peste graniță au început să facă vâlvă. Știrea s-a răspândit, astfel încât însăși Regina s-a arătat interesată. A venit în cartierul nevoiaș, cunoscut ca “Portile Iadului”, să vadă copiii despre care auzise minuni.

Cărui fapt i se datora minunea? Nimeni nu putea să formuleze un răspuns clar. Dar pe mine mă cucerise pentru totdeauna, deoarece îmi pătrunsese în inimă, ca o lumină nouă.

Într-o zi, i-am privit pe copii cu ochi care îi vedeau altfel și m-am întrebat: „Cine sunteți voi, sunteți aceiași copii de dinainte?” Și mi-am spus în sinea mea: „Poate că sunteți copiii despre care s-a spus că vor veni să salveze lumea. Dacă e așa, atunci vă voi urma.”

De atunci eu sunt cea care încearcă să le înțeleagă mesajul și să îi urmeze. Iar pentru a-i urma, mi-am schimbat întreaga viață. Aveam aproape 40 de ani. Aveam în fața mea cariera de medic și pe cea de profesor universitar. Dar am abandonat totul, pentru că m-am simțit datoare să-i urmez pe copii, și să găsesc și pe alții care să-i urmeze, deoarece am descoperit că în ei se află secretul sufletului.

Trebuie să înțelegeți că ceea ce a urmat a fost atât de măreț și de tulburător, încât importanța sa nu a putut fi niciodată recunoscută pe masură. Nu va putea fi niciodată studiat îndeajuns, deoarece este secretul vieții însăși. Nu putem ști pe deplin care au fost cauzele. Nu metoda mea a fost cea care a determinat-o, deoarece în acel moment metoda mea nici nu exista. Aceasta este cea mai clară dovadă că este o revelație care a pornit chiar de la copii.

Metoda mea educativă a pornit de aici, asemenea multor alte revelații pe care le datorez copiilor. Știți, așa cum v-am mai spus, că toate detaliile metodei se datorează efortului de a urma copilul. O nouă cale ni s-a arătat. Nimeni nu știe exact cum s-a întâmplat, pur și simplu a prins viață și ne-a arătat noul drum. Nu are nicio legătură cu metodele educative dinainte, și nici cu cele viitoare.

Unicitatea metodei se datoreaza faptului că este contribuția copilului însuși. Probabil este prima de acest fel, construită pas cu pas doar de către copil. Nu ar fi putut veni de la un adult. Principiul conform căruia adultul trebuie să se dea la o parte pentru a-i face loc copilului n-ar fi putut veni vreodată de la un adult.

Oricine dorește să îmi urmeze metoda trebuie să înțeleagă că nu mie trebuie să îmi aducă onoruri, ci trebuie să urmeze copilul ca pe o călăuză a sa.

Maria Montessori, 6 ianuarie 1942

 

Discurs tradus de ADEMR și publicat cu acordul Fundației Montessori Australia